Trebuie să mărturisesc că motivul lipsei mele de activitate a fost că nu știam cum să formulez acest articol. Inițial m-am gândit să postez doar o parte din el, până am decis să vorbesc despre tot ce mă apasă în legătură cu acest subiect.

  Toți credem că suntem liberi, nu-i așa? Credem că facem totul din proprie inițiativă, că dorim cu adevărat să ajungem undeva. Poate pentru voi e valabil, însă eu până recent nu am trăit liber. Acum realizez asta și o să vorbesc și cu voi.
  Pentru mine, libertatea constă în exprimare. Mă simțeam incomod și să vorbesc în fața unei camere de filmat, deja gândind în avans despre ce o să creadă lumea despre mine dacă o fac. Mai bine zis, ce o să creadă lumea despre mine atunci când o să arăt cine sunt. Aici se oprea libertatea mea: încetam să fac lucruri pentru mine, crezând că voi fi judecată și arătată cu degetul. Când deja am început să devin nefericită din această cauză, mi-am spus că totul trebuie să se oprească. Iată câteva din tristele mele experiențe de când mă aflam ”sub dominație străină ” .

   Cartea acestei săptămâni este ” We have always lived in the castle” de Shirley Jackson, o carte pe care am vrut să o citesc încă de când a obținut ” The mistery book of the month”, în octombrie, pe Goodreads. Această carte este ultima lansată de autoare, înainte de moartea ei din 1965. Shirley este considerată una dintre cele mai mari autoare de romane horror și polițiste din perioada interbelică și postbelică, opera ei inspirând alți ”giganți” ai acestor genuri, precum Stephen King sau Neil Gaiman.

   Descrierea mi s-a părut interesantă, și cum sunt destul de obsedată de cărțile din această categorie, am zis că trebuie neapărat să o am. Bineînțeles că din octombrie până în martie e cale lungă, însă așteptam să văd dacă nu o găsesc pe undeva în română, dar se pare că nu am avut succes, așa că am citit-o în engleză. Citatele le voi scrie aici în română, pentru o mai bună înțelegere.
   Cartea nu conține prea multe pagini și este o lectură ușoară, pe care am reușit să o termin în 2 zile. Inițial am vrut să fac o recenzie la o altă operă, însă am renunțat la ea pentru că mi-a displăcut în mod profund. Apoi mi-am amintit de această interesantă scriere și am reușit să o termin în timp util. Sper ca recenzia mea să vă stârnească măcar puțin interesul față de ea!

 Aș vrea să încep acest articol prin a-mi cere scuze pentru lipsa de activitate, dar aceasta a fost datorată unor probleme cu gazda domeniului meu. Din păcate, adresa inițială a site-ului a fost ștearsă de către ei ( deși am plătit pentru ea ) și a trebuit să o schimb, așa că acum acest site va avea o adresă diferită.

Subiectul pe care doresc să îl abordez astăzi nu este unul tocmai comun sau pe placul tuturor. Vreau să vorbesc despre aceste celebre creații japoneze numite anime, care fac parte din viața mea încă de când eram micuță și care poate nu sunt tolerate de toată lumea. Aș vrea să lămuresc această umbră de îndoială din jurul lor și să vă prezint favoritele mele din acest domeniu.
  După cum probabil mulți dintre voi știți sau ați văzut, anime sunt niște desene animate, bazate pe benzi desenate numite manga, create ( în general ) de japonezi. Ce e drept, Netflix mai are câteva lucrări în acest domeniu, puține însă. Anime sunt prezente în viețile oamenilor din anii `40 și de atunci au din ce în ce mai mare succes, atingând o popularitate incredibilă în ultimii ani. Din discuțiile purtate cu alți oameni, am constatat că mulți consideră că anime și manga sunt pentru copii doar pentru că sunt animate, însă acest lucru este total greșit. Deși experiența mea cu aceste capodopere a început la o vârstă foarte fragedă, ea nu s-a oprit acolo și a continuat până în ziua de astăzi, ajungând să fie pentru mine mai mult decât niște simple animații/benzi desenate.

 După cum am anunțat și pe pagina de facebook a blogului, în fiecare duminică a săptămânii voi face o recenzie de carte. Am stabilit să citesc doar o carte pe săptămână, astfel încât să o pot savura așa cum vreau eu, fără să fiu presată de orar sau alte minuni care se ivesc din neant în viața mea.
  Cartea citită în această săptămână a fost ” Numele vântului ” / ” The name of the wind ” de Patrick Rothfuss. Această carte este un debut în genul fantasy pentru autor și deja este catalogată printre cele mai bune și bine vândute din acest gen, bucurându-se de un rating de 4,55 / 5 pe Goodreads, ceea ce este enorm de mult (am citit cărți foarte, foarte bune care nu aveau un asemenea rating ). De asemenea, am scris numele cărții și în română și în engleză aici pentru că am început-o în engleză, dar pentru că era foarte grea ( fantasy, normal, nu știu la ce mă așteptam ) , am continuat-o în română. Urmează povestea ei fascinantă scrisă prin ochii mei.

Sunt o persoană realistă, sau cel puțin asta tind să cred. Îmi place să analizez fiecare lucru care se petrece în jurul meu, de aceea am să abordez astăzi o temă care îmi dă târcoale de ani buni. Nu am avut niciodată curajul necesar să încerc măcar să îmi spun părerea despre asta, pentru că e pretutindeni dar....citatele și videoclipurile motivaționale sunt overrated! Da, am scris-o. Și o să susțin această afirmație până când cineva cu o capacitate enormă de înțelegere o să îmi schimbe părerea.

 Nu doresc să scriu o postare motivațională, pentru că niciodată nu mi-au plăcut indivizii care stau și vorbesc din spatele unui ecran, dându-ți sfaturi despre cum să îți trăiești mai bine viața, generalizând totul și zâmbind în urma profitului făcut de pe urma noastră.  Ce urmează să scriu este strict o părere personală, pe care am dobândit-o în urma unei mici ”analize” pe care am făcut-o, luându-mă în calcul pe mine și oamenii din jurul meu.
     Ați observat vreodată cât de greu este uneori să fim noi înșine? Cauzele sunt diverse: de la lipsa de idei, la frica de a nu fi arătat cu degetul pe stradă sau în grupul de prieteni cu care urmează să ieși în oraș. Este greu, dar poate nu ne-am gândit cât de esențial a devenit să rămânem noi ( și să fim cei mai buni avocați ai noștri) și de asemenea, cât de mult ar înflori totul în jurul nostru dacă am face acest lucru.
                                                                 

” Orice poveste își are locul într-un jurnal care nu este roz.”

 
   Totul a început pentru mine când am vrut să fiu liberă. Am vrut să fiu ascultată, pentru că oamenii văd în general doar o singură parte a unei  povești. Am vrut să fac ce îmi place, de aceea am ales să scriu.
   Mă numesc Raisa și am 20 de ani. Sunt în floarea vârstei, dar nu în floarea maturității. Cine mă cunoaște mai bine ar putea spune diverse lucruri despre mine, clasându-le după culori : de la alb, la negru. Sunt aici să spun nu numai povestea mea, ci a tuturor celor care se regăsesc în ea.